În vârstă de 42 de ani, fostul fundaș dreapta Cornel Buta a adunat în cei peste 20 de ani de carieră amintiri frumoase de la formațiile la care a activat, FC Brașov, Dinamo, Rapid, Poli Iași, Volîn Luțk și Pandurii. Acesta și-a încheiat cariera fotbalistică în 2012, după cea de-a doua experiență a sa la Volîn Luțk, în Ucraina. Timp de trei ani a activat apoi în impresariat, la TG World Football Promotion, firma lui Traian Gherghișan, după care a decis să plece în Marea Britanie, la Londra.
Ajuns în Regatul Unit în urmă cu doi ani, fostul fundaș dreapta născut în Vaslui a antrenat mai întâi o grupă de copii Under 15 la Academia Eagles Football Academy London, care îi aparține lui Gabi Dumitru, după care a decis să abandoneze total sportul rege pentru munca pe șantier, din dorința de a-i asigura un viitor cât mai frumos fiicei sale Karina.
Contactat de ProSport, Cornel Buta a acceptat să rememoreze principalele momente ale unei cariere de peste 20 de ani în care a cucerit un titlu și o Cupă a României cu Dinamo, un titlu, două Cupe ale României și o Supercupă cu Rapid.
ProSport: Cornel, ce ai făcut după ce te-ai lăsat de fotbal?
Cornel Buta: Cam trei ani am avut activitate în impresariat, la Traian Gherghișan, la TG World Football Promotion, după care lucrurile au început să scârțâie un pic. Am avut apoi o grupă de copii pe care am antrenat-o în București, câteva luni, după care acum doi ani am venit în Londra, unde sunt și momentan.
La Londra ce faci? Ai mai avut tangență cu fotbalul?
Am avut și tangență cu fotbalul aici, am avut o grupă de copii Under 15 la Eagles Football Academy, la Gabi Dumitru, o academie foarte cunoscută aici în Anglia. Dar am renunțat în cele din urmă, chiar dacă mi-a plăcut. Am renunțat fiindcă am plecat departe de fetița mea și de familie pentru un scop. Regret, mi-a părut rău, dar știu de ce am venit aici și de ce stau departe de fetița mea.
Nu ți-e dor de fotbal?
Normal că ți-e dor de fotbal când vii după o activitate în fotbal de peste 20 de ani. Asta am făcut toată viața, mi-e dor, sper ca după ce voi realiza ce mi-am propus să revin în fotbal. Poate la o academie, sub orice formă. Nu poți să știi ce-ți rezervă ziua de mâine. Dar acestea sunt niște planuri mai îndepărtate de-ale mele.
Ultima echipă la care ai jucat în Liga I a fost Poli Iași. Cu ce ai rămas după patru ani în Copou?
Da, am venit la Poli Iași în vara anului 2006, de la Pandurii, la 29 de ani. Și am stat patru ani. Îmi depusesem memoriu în Ucraina, rămăsesem liber și m-am dus la Pandurii, ca să nu-mi ies din ritm, pentru că mai erau vreo două luni din campionat. După care am vorbit cu Sorin Boca (n.r. președintele de atunci al Politehnicii Iași), pentru care am un respect deosebit, pentru că a fost un al doilea părinte pentru mine cât am fost la Iași. Perioada de la Poli Iași a fost foarte bună pentru mine, m-a marcat din mai multe puncte de vedere, evident că nu am cum să o uit. Și pe plan sportiv, dar s-au întâmplat și multe evenimente în viața mea. În primul rând, fetița mea Karina s-a născut la Iași. Chiar mai glumesc acum cu ea și îi spun că e moldoveancă, la fel ca mine, eu fiind din Vaslui. La Iași i-am cunoscut și pe finii mei de la Galați, pe Ciprian Milea (n.r. fost mijlocaș la Poli) și pe soția lui. Sunt singurii fini pe care i-am cununat. Perioada de la Iași a fost foarte plăcută pentru mine, am rămas cu amintiri de viață pe care nu le voi uita niciodată. A fost o perioadă frumoasă a carierei mele. Am fost și foarte bine primit, am fost apreciat pentru munca pe care am depus-o acolo.
4 ani la Poli Iași, 102 meciuri și 3 goluri…
Da, 3 goluri și un autogol. Un autogol de poveste!
Nu ai uitat de el?
Cum să uit, când toată lumea își aduce aminte doar de lucrurile mai puțin bune. Dar sunt momente care se întâmplă în viața unui fotbalist. Nimeni nu cred că își dorește să dea un autogol.
Au trecut 14 ani de atunci, un nebun Craiova – Poli Iași 3-3.
M-a ajutat foarte mult Ionuț Popa atunci, căruia îi doresc însănătoșire grabnică, știu că are probleme de sănătate. Sper să treacă cu bine peste ele. M-a ajutat foarte mult cu charisma pe care o are dânsul, cu glumele respective. Și am trecut mai ușor peste acel nefericit eveniment din viața mea.
Ce s-a întâmplat la acea fază?
Păi era 2-1 pentru noi și am egalat eu pentru Craiova atunci, printr-un autogol. S-a terminat 3-3 până la urmă. Nea’ Popică mi-a spus după meci, în glumă, că el apreciază jucătorii care marchează, indiferent în care poartă. Și atunci colegii au început să râdă în vestiar. Am primit încurajări de la antrenori, de la colegi, nu au fost reproșuri, nu s-a pus problema, fiindcă toată lumea și-a dat seama că nu am vrut. Am explicat de multe ori de atunci acea fază, multă lume m-a întrebat. Nu mai rețin cine venea cu alunecare de la Craiova și eu am vrut să o dau cu șiret plin în tribune, dar am lovit mingea greșit, cu interiorul. Și atunci era să-i rup și capul lui Tomiță (n.r. Adrian Toma, fundașul dreapta ieșean), noroc că a lăsat capul în jos, că a fost un șut năprasnic. În momentele acelea am simțit că se lasă cerul pe mine și nu mai am loc între cer și pământ. Dar ulterior mi-am revenit. Suntem profesioniști și indiferent ce se întâmplă trebuie să mergi mai departe. Mai mult, după meci am mai nimerit și la testul antidoping. Îți dai seama ce emoții am trăit atunci…
Dar primul gol la Iași?
A fost într-un meci cu Unirea Urziceni, în deplasare. Dan Petrescu era antrenor atunci la Urziceni. Am câștigat atunci cu 2-1, am marcat eu și Sfârlea. Urziceniul avea echipă bună atunci. Îmi amintesc că am și făcut o întindere în acel meci. Eu fiind jucător de viteză, eram predispus la multe întinderi musculare.
Cu ce colegi te-ai înțeles cel mai bine în Copou?
M-am înțeles foarte bine cu toți, pentru că am fost un grup unit la Iași atunci. Dar dacă e să numesc un coleg, acela a fost Romulus Miclea, cu care am fost și coleg de cameră o perioadă mai lungă. Cu el m-am înțeles foarte bine și în afara terenului. Ne vedeam și acasă cu familiile, la mine sau la el, găteam, stăteam la un pahar de vin, nu ne plăcea să ne afișăm prin oraș, mai mergeam la un snooker cu el. Și cu finul Ciprian Milea m-am înțeles foarte bine, dar el a venit ulterior. Mi-a plăcut foarte mult de el, l-am apreciat și ca fotbalist, și ca om. Și pe el, și pe Mihaela, fina. Chiar eu le-am spus direct că vreau să le fiu naș. Și i-am cununat în cele din urmă. Ciprian Milea e un om extraordinar în primul rând.
Dar cei mai buni fotbaliști? Poți face o echipă ideală cu foștii colegi de la Iași?
Echipa ideală de la Iași a fost cea din perioada lui Ionuț Popa, pentru că nu am avut doar un unsprezece, eram 13-14 fotbaliști care oricând puteau să joace la un nivel înalt. Nu pot face un prim unsprezece, pentru că erai mulți jucători buni pe același post. Spre exemplu, eu jucam pe post cu Adi Toma sau cu Homei după aceea, portari erau Brăneț, Pleșca, Marc, fundași centrali erau Onuț, Radu Ciobanu, Bernard… Președintele Sorin Boca și antrenorul Ionuț Popa au știut să facă un grup de valori apropiate, cu jucători experimentați. Mi-e greu să fac un prim unsprezece din acea perioadă.
Amintirile legate de Poli Iași care ți-au rămas la suflet?
Sunt multe, dar cea mai frumoasă cred că a fost victoria împotriva Stelei, cu golul din minutul 92. A fost cea mai mare bucurie pe care am trăit-o pe teren.
Ai jucat patru ani la Iași, dar singurele trofee le-au obținut cu Dinamo și Rapid.
Cu Dinamo am un titlu de campion și Cupa României, iar cu Rapid titlul, două Cupe ale României și o Supercupă. La Rapid am jucat în trei rânduri. Viorel Hizo venea și mă aducea înapoi la Rapid, apoi venea Mircea Rednic și mă împrumuta prin altă parte. A fost un du-te-vino. Dar au fost amintiri frumoase și la Rapid, și la Dinamo. La Rapid am și un gol marcat cu Galatasaray, în perioada când Galata câștigase Cupa UEFA, cu Hagi, Gică Popescu. Chiar Gică Popescu a jucat în acel meci în care eu am marcat pe Giulești. Ei au deschis scorul și eu am egalat în minutul 60. Sunt amintiri frumoase pe care le am din fotbal, cu acestea rămân, cu acestea rămânem toți fotbaliștii. După ce te lași rămâi cu ele, cu poveștile. Când te întâlnești cu prietenii, cu suporterii, cu voi, din mass-media, depănăm amintiri.
Care echipă ți-a fost cea mai dragă: FC Brașov, Dinamo, Rapid sau Politehnica Iași?
E o întrebare grea. Cel mai bine m-am simțit la Iași, dar cel mai mult mi-a plăcut la Rapid. Trebuie să spun asta… Să nu mă înțeleagă greșit suporterii ieșeni, dar poate și prin prisma stadionului din Giulești, unde era o atmosferă extraordinară. Stadionul era mai mereu plin și când începeau să cânte suporterii, care știi cât de pătimași sunt, atmosfera era incredibilă. Dar peste tot m-am simțit foarte bine. Am fost un jucător care am lăsat loc de bună ziua peste tot pe unde am fost. Nu mi-a plăcut să mă cert cu lumea. Mi-am făcut datoria peste tot, chiar dacă au fost unele momente neplăcute chiar și la Iași, cum a fost și chestia aia cu virusul. Gripa aviară, care din punctul meu de vedere a fost o chestie politică. Doctorul mă trimitea la antrenament, domnul Grigoraș (n.r. Petre Grigoraș) mă trimitea acasă. Sunt multe lucruri de care îmi aduc aminte cu plăcere, dar și altele mai puțin frumoase, precum acesta.
Ce s-a întâmplat atunci?
Eu nu am ascuns niciodată. Am spus mereu adevărul, chiar și în vestiar, indiferent de situație. Poate uneori am deranjat. Și în vestiar, când a fost ceva de spus eu am spus, nu am fost genul de jucător care să las capul în jos. Am stat mereu cu capul sus pentru că am știut ce pot, mi-am știut valoarea, am știut că dacă joc, joc pe merit, nu pentru altceva. A fost o simplă răceală atunci, ca și acuma. Am o tuse, de la variațiile de temperatură. Am o alergie la ceva de mulți ani. Vorbesc și tușesc, la fel a fost și atunci. Am dat un interviu imediat după ce s-a descoperit acel virus între ghilimele. Am fost la spital atunci și mi s-au făcut teste. Fetița mea avea atunci 8 luni. Și l-am întrebat atunci pe acel doctor: Spuneți-mi vă rog dacă am virusul, pentru că am acasă o fetiță de opt luni de zile și stau în contact cu ea. Iar doctorul mi-a spus: ”Mergi liniștit acasă, pentru că ai pur și simplu o gripă”. Imaginează-ți că în perioada în care domnul Grigoraș nu mă primea al antrenament, pe motiv că am gripa aviară, eu stăteam și mă jucam acasă cu fetița mea. Deci dacă aveam gripa aceea nu stăteam acasă să mă joc cu fetița mea, să o îmbolnăvesc și pe ea. Dar a fost un cumul de factori. După ce am fost la controlul respectiv și domnul Grigoraș m-a trimis acasă, voi cei din presă mi-ați luat un interviu, eu am tușit de câteva ori, s-a pus pe repeat și s-a spus că am gripa aviară. Și asta a fost tot. Din punctul meu de vedere a fost un ”bullshit” ca să zic așa. S-a spus că eu sunt primul jucător din Liga I cu gripa aviară, dar eu nici nu am avut acel virus. Dar sunt amintiri, perioade din viață care au trecut. Acesta este unul dintre momentele neplăcute pe care le-am avut la Poli Iași. Vorbesc deschis despre ele, nu am nicio problemă, dar atunci acel moment m-a ținut în casă două săptămâni și nu am putut să particip la antrenamente. De atunci domnul Grigoraș m-a trimis la echipa a doua, m-a înlăturat din lot.
Capitolul Ucraina, Volîn Luțk?
A fost un capitol foarte frumos, am fost patru ani practic în Ucraina. Prima dată din 2004 până în 2006, am prins echipa într-o situație financiară proastă la momentul respectiv. Dar cu toate astea am avut un grup extraordinar și am reușit și acolo o performanță foarte bună, am lăsat echipa pe locul 3, ceea ce în istoria clubului nu s-a mai întâmplat niciodată. Am fost foarte apreciat atunci la Volîn, dovadă că ulterior datorită mie au venit și alți fotbaliști români acolo, Neaga, Paraschiv, Izvoranu, Falemi. Foarte mulți au venit pentru că am lăsat o impresie foarte bună acolo. Am stat doi ani, după care am venit la Iași, iar după cei patru ani petrecuți la Poli m-am întors încă doi ani la Volîn. Și acolo m-am și lăsat de fotbal, după cei doi ani, în 2012.
Antrenorul din Liga 1 care ți-a rămas la suflet?
Am avut onoarea de a juca cu mulți antrenori valoroși. I-am avut antrenori pe Cornel Dinu, Walter Zenga, Cosmin Olăroiu, Dan Petrescu, Ionuț Popa, Mircea Rednic, Viorel Hizo, Florin Halagian, Anghel Iordănescu, iar Adrian Hârlab a fost primul meu antrenor la Brașov. Cel mai apropiat am fost de Walter Zenga. La un moment dat trebuia să fie și nașul meu de cununie, dar ulterior a plecat. Am lucrat cu foarte mulți antrenori, cu crema antrenorilor din România, nu pot da doar un nume.
Un antrenor cu care ți-au fi dorit să lucrezi?
Cu Mircea Lucescu mi-am dorit mult să lucrez. Și am fost foarte aproape. De asta am și plecat de la Dinamo la Rapid. S-a făcut un schimb Bolohan – Buta, dar am avut neșansa atunci de a nu putea lucra cu Mircea Lucescu. Eu m-am dus la Rapid tocmai pentru că îmi doream foarte mult să lucrez cu Mircea Lucescu, iar după ce m-am transferat eu, domnul Lucescu a semnat cu Galata, după șase zile. Și nu am apucat să lucrez cu dânsul. Mi-am dorit foarte mult să lucrez cu Mircea Lucescu, dar nu am avut onoarea. Am rămas prieteni, ne-am întâlnit și în Ucraina, el antrenând la Șahtior în perioada în care eu eram la Volîn Luțk.
Spune-mi o amintire mai haioasă cu Florin Halagian.
El a venit la Brașov exact în perioada în care eu voiam să mă duc la Rapid. Dar Brașovul s-a înțeles la bani cu Dinamo. Eu trebuia să mă duc la Dinamo, iar domnul Halagian, care era antrenor la Dinamo, trebuia să vină la Brașov. S-a făcut o înțelegere atunci, se semnaseră actele între cluburi, dar eu voiam totuși să plec la Rapid. Semnase și domnul Halagian cu Brașovul, iar eu ulterior am ajuns la Dinamo. Și domnul Halagian mi-a spus: Dacă te duci la Dinamo, îți dau și eu 10.000. Erau bani atunci pe vremea respectivă. M-am dus și am semnat cu Dinamo, după care l-am sunat să-mi dea banii. Și nu mi i-a dat nici în ziua de azi.
Erai jucător recunoscut pentru viteza ta. Cine ți-a pus cele mai mari probleme?
În România, fiind jucătorul cu cea mai mare viteză, de multe ori mi se dădea cel mai bun jucător să-i fac marcaj pe tot terenul. Gen Luțu, cei mai tehnici jucători. M-am descurcat de fiecare dată cred. Dar și în campionatul Ucrainei am fost considerat jucătorul cu cea mai mare viteză.
Ai avut onoarea să joci și contra lui Ronaldo, cu Brașovul…
Am jucat cu Brașovul în Cupa UEFA, cu Inter Milano. La Inter era jucător și Ronaldo. Și el avea o explozie extraordinar de mare. Îmi aduc aminte că a intrat la Brașov pe teren prin minutul 60. La o fază, eu aveam un avans de vreo 15 metri în fața lui și am ajuns totuși primul la minge, dar el era la doi metri în spate. Dă-ți seama ce explozie avea el! Am și tricoul lui, am făcut schimb atunci cu Ronaldo. Mai am acasă tricourile lui Hagi, Serginho, am multe tricouri valoroase.
Dacă ți s-ar propune un post la Academia Poli Iași ai accepta în viitor?
Îmi este dor de Iași, am fost un jucător apreciat, iubit de spectatori. Și când îți faci datoria pe teren, lumea de apreciază. În viitor da, cu drag aș reveni la Iași. Dar nu acum. Am mai avut niște contacte și cu Rapidul, și la Brașov, a fost la un moment dat o posibilitate să merg director sportiv la Brașov. Dar după ce m-am lăsat de fotbal am pus pe primul plan familia, fetița mea și ca să pot să-i ofer un viitor am ales să vin aici la Londra.
Tu ești născut în Vaslui. Cum au fost duelurile cu FC Vaslui din Liga 1?
Îmi aduc aminte de meciurile cu Vasluiul. Eu m-am născut la Vaslui, părinții sunt acolo, am rude, dar nu am avut treabă cu fotbalul vasluian. Iar când erau duelurile directe nu am avut nicio treabă să joc împotriva lor. Ba din contră, am încercat să dau mai mult în acele meciuri, pentru că știam cât de mult voiau suporterii ieșeni să câștige acele meciuri.
Un gând pentru suporterii din Copou?
Să susțină echipa așa cum o făceau și în perioada în care am fost eu la Iași și să fie mereu stadionul plin. Îmi doresc să vedem mai multe performanțe la Politehnica Iași, să nu fie echipa doar în subsolul clasamentului. Îmi doresc ca echipa Iașiului să fie mai sus și să facă performanțe mai mari, pentru că este un oraș mare, cu potențial. Și se poate.
Mircea Rednic, fostul tău antrenor, e la Iași acum.
Îi doresc multă baftă la Poli Iași, multă sănătate și să ducă la îndeplinire tot ce și-a propus la Iași.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER